Citate despre Vanitate

Oricărui gânditor profund îi este mai mult teamă de a fi înţeles decât de a ajunge un neînţeles. În cazul din urmă poate că vanitatea lui este cea care va suferi; însă în primul caz suferă inima, compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreţi să-mi purtaţi şi voi povara?“

Vanitatea altora ne ofensează gustul doar atunci când ne ofensează vanitatea.

Vanitatea noastră ar dori ca, din toate câte le facem, pentru noi să treacă drept cel mai greu tocmai ceea ce ne izbuteşte mai din plin. Iată originea multor feluri de morală.

Cel mai anevoie ne poate fi rănită vanitatea atunci când mândria ne-a fost rănită cu puţin înainte.

Demn de mila si peste putinta de exprimat este spectacolul oferit de vanitatea aceluia care accepta ca adevarata o lauda adresata lui în derâdere.

Unde însuşirile alese se întovărăşesc cu un suflet întinat, laudele sunt urmate de regrete, fiindcă atunci virtuţile sunt trădătoare.

Oamenii cu suflete înguste sunt ca şi sticlele cu gât îngust: cu cât au mai puţin în ele cu-atât fac mai mult zgomot când le deşerţi.

Vanitatea are nevoie de glorie pentru a fi satisfăcută şi este uşor să cunoşti gloria fără a avea putere.

Vanitatea este o forţă motrice cu o putere uriaşă. Oricine a avut de-a face cu copiii ştie că ei fac mereu câte o poznă, spunând: „Priveşte-mă“. „Priveşte-mă“ reprezintă una din dorinţele fundamentale ale sufletului omenesc. Ea poate lua forme nenumărate, de la bufonerie până la căutarea faimei postume.

O, Vani ‘tas Vanitatum! Care din noi e fericit în lumea asta? Care din noi şi-a împlinit dorinţa, sau, îndeplinind-o, e mulţumit? Hai, copii, să închidem cutia cu păpuşi, căci presa noastră s-a jucat.