Un om care nu uita nimic se sinucide, nu mai asteapta nimic de la viata, formuleaza stereotipul în tinuta statuara.
A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.
Oamenii se sinucid pentru că viaţa nu merită să fie trăită, iată, fără îndoială, un adevăr — nefecund totuşi, pentru că e un truism.
Nu te temi de viitor decât atunci când nu eşti sigur că te poţi omorî la momentul dorit.
Ar fi absurd să te sinucizi fiindcă nu poţi fi Aristotel sau Shakespeare.
