Nu-i deloc o treaba usoara aceea de a te cunoaste pe tine însuti.
Noi nu putem evada din noi însine, spre a ne vedea asa cum ne vad altii. Cu cât traim mai absorbiti în launtrul nostru, cu atât observam mai putin din ceea ce e în afara noastra.
Cercetând cu atentie fondul tuturor sfortarilor omenesti de a cunoaste totul, ajungem întotdeauna la aceeasi concluzie: ca despre natura si despre adevaratele rosturi ale lumii, despre om si despre destinul sau, noi nu stim nimic. Si totusi, în practica, ne comportam, ba chiar trebuie sa ne comportam ca si când am sti totul.
Cel mai sigur procedeu de a ascunde celorlalti limitele propriilor cunoasteri este acela de a nu le depasi.
Cunoasterea prin intuitie n-are nevoie de îndrumator, n-are trebuinta sa se sprijine pe nimeni si nici nu va lua cu împrumut ochii altuia, de vreme ce-i are în frunte pe ai sai proprii, sanatosi.
O cunoastere independenta de vointa, poate fi – cel putin într-un anume sens – conceputa; dar o vointa independenta de cunoastere este de neconceput. Vointa oarba nu este vointa, vointa adevarata vede bine.
Nimeni pe lume nu poate ajunge sa cunoasca tot, dar acela care se stie înzestrat si-si da seama cât îi poate mintea, este dator sa nazuiasca a cunoaste cât mai multe cu putinta.
Ca sa izbutesti, trebuie mai ales sa stii sa cunosti oamenii, sa le ghicesti sufletul, sa descoperi în darul zâmbetului lor, gândul ascuns.
Caci cine-asculta bine,
Acela retinea-va în capu-i amintirea.
Facuti n-ati fost ca sa traiti ca bestii,
Ci sa-nsusiti cunoasteri si virtuti.