Mă pot îndoi de orice, pot arunca un zîmbet dispreţuitor asupra lumii, dar aceasta nu mă împiedică să mănînc, să dorm liniştit sau să mă căsătoresc.
Deşi simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie – mai mare decît prăbuşirile de împăraţi sau decît cine ştie ce irosire în fundul unei mine -, totuşi am implicit sentimentul totalei mele nulităţi şi insignifianţe.
Apologia spiritului o fac oamenii sănătoşi şi graşi, care n-au nici presentimentul a ceea ce înseamnă spirit, care n-au simţit niciodată torturile vieţii şi antinomiile dureroase de la baza existenţei.
O pasiune a absurdului nu se poate naşte decît într un om în care s a lichidat totul, dar în care pot să apară groaznice transfigurări viitoare.
Trăiesc pentru că munţii nu rîd şi viermii nu cîntă.
Nu există argumente pentru a trăi.
Cauzele mici au efecte mari.
Ar fi absurd să te sinucizi fiindcă nu poţi fi Aristotel sau Shakespeare.
Aşadar, absurditatea pură chiar pusă la cale conştient şi mai ales atunci, nu duce decât la mici efecte comice.
Cine plânge în faţa presupusului neant e tot atât de absurd ca şi acel care se căinează că s-a născut.
