Acolo unde-s nalţi stejari şi cât stejarii nalţi îmi cresc
Flăcăi cu piepturile tari, ce moartea-n faţă o privesc;
Acolo unde-s stânci şi munţi şi ca şi munţii, nu clintesc
Voinicii cei cu peri cărunţi în dor de ţară strămoşesc,
Acolo unde-i cer senin şi ca seninul cer zâmbesc
Femei ce poartă l-al lor sân copii ce pentru lupte cresc;

Picurii cu strop de strop/ Fac al mărilor potop –
Zilnic câte-un spic adună/Şi-n curând tu ai un snop.

De ce să-ntrebi, viaţa ce-i?/ Aşa se-ntreabă cei mişei.
Cei buni n-au vreme de gândit/ La moarte şi la tânguit,
Căci plânsu-i de nebuni scornit/ Şi de femei.

Durere nu e în lume mai grea decât durerea
Să ştii, că tu eşti însuţi acel care-ai făcut
Să-l doară chiar pe omul, cui veşnic ai fi vrut
Să-i iei, de poţi, durerea!

Ah! Mamă tu! Ce slabă eşti!
N-ai glas de vifor să jeleşti,
N-ai mâini de fier, ca fier să frângi,
N-ai mări de lacrimi, mări să plângi,
Nu eşti de foc, la piept să-l strângi,
Să-l încălzeşti!

Trăiesc acei ce vreau să lupte,
Iar cei fricoşi se plâng şi mor.
De-i vezi murind, să-i laşi să moară,
Că moartea e menirea lor.

În fapta noastră ni e soarta
Şi viaţa este tot, nu moartea.
Iar de n-are scop viaţa,
Fă să aibă clipa scop.

…Că viaţa-i fum. Zici fum? O! Nu-i adevărat;
Război e, de viteji purtat!
Viaţa-i datorie grea
Şi laşii se-ngrozesc de ea –
Să aibă tot cei laşi ar vrea
Pe neluptat.

Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

O fi viaţa chin răbdat,
Dar una ştiu, ea ni s-a dat
Ca s-o trăim!

Ce urmă lasă şoimii în zbor?
Ce urmă peştii în apa lor?
Să fii cât munţii de voinic,
Ori cât un pumn să fii de mic,
Cărarea mea şi-a tuturor
E tot nimic!

Multe bunuri are omul,/Dar virtutea cea mai mare
E să nu se ţie mândru/Cu virtuţile ce are.