Oricărui gânditor profund îi este mai mult teamă de a fi înţeles decât de a ajunge un neînţeles. În cazul din urmă poate că vanitatea lui este cea care va suferi; însă în primul caz suferă inima, compasiunea sa care spune necontenit: „o, vai, de ce vreţi să-mi purtaţi şi voi povara?“

Oamenii de o tristeţe profundă se dau de gol când sunt fericiţi: ei au un fel de a se crampona de fericire de parcă ar vrea s-o zdrobească şi s-o înăbuşe, din gelozie, – ah, ei ştiu prea bine că ea le va scăpa printre degete!

Semne de nobleţe: a nu căuta nicicând să-ti cobori îndatoririle la nivelul îndatoririlor tuturor; a refuza să cedezi altora, să împarţi cu alţii propriile-ti responsabilităţi; a-ţi considera privilegiile şi exercitarea lor ca îndatoriri.

Fiecare popor posedă o anumită tartuferie care îi este proprie şi pe care o numeşte „virtuţile sale“. – Cel mai bun-ul nostru nu-l cunoaştem, – nu-l putem cunoaşte.

Femeile au fost tratate până acum de bărbaţi ca nişte păsări rătăcite din drum, care au coborât din înalturi până la ei: ele treceau drept fiinţe mai delicate, mai vulnerabile, mai sălbatice, mai ciudate, mai fermecătoare, mai inimoase decât bărbaţii -, dar care trebuie închise în colivii pentru a nu-si lua zborul.

Există un fel de nevinovăţie în minciună, indiciu al bunei-credinţe în ceva.

Vanitatea altora ne ofensează gustul doar atunci când ne ofensează vanitatea.

Nu-l urăşti câtă vreme îl mai desconsideri, ci de abia atunci când îl consideri egal ori superior.

Din dragoste faţă de oameni, se întâmplă câteodată să-l îmbrăţişezi la întâmplare pe primul om întâlnit în cale (căci nu-i poţi îmbrăţişa pe toţi): dar tocmai acest lucru, ia seama, să nu-l ghicească…

În laudă se află mai multă indiscreţie decât în dojană.