
Fiecare om este propriul lui cerşetor.
Viaţa şi cu mine sîntem două linii paralele ce se întîlnesc în moarte.
Oricît s-ar lega bolile de constituţia noastră, este imposibil să nu le disociem, să nu le găsim exterioare, străine, neavenite. De aceea, cînd vorbim de un om nesănătos îi precizăm boala ca o anexă fatală, care introduce un plus de iremediabil identităţii lui iniţiale.
Creaţiile spiritului sînt un indicator al insuportabilului vieţii.
O singurătate neîndulcită de înduioşări generează crima, încît orice morală ce vrea distrugerea răului în adîncime are de privit numai o problemă: ce direcţie trebuie să dăm singurătăţii, acest cadru ideal al ruinei şi al descompunerii.
Literatura este o mărturie sigură că noi ne simţim mai aproape de plante decît de animale. Poezia în mare parte nu-i decît un comentariu la viaţa florilor, iar muzica o depravare umană a melodiilor vegetale.
Nefericirea este starea poetică prin excelenţă.
Dacă n-ar fi atenuat chinurile amoroase prin dispreţul teoretic pentru femeie, toţi amanţii s-ar fi sinucis pînă acum. Ştiind însă ce e ea, au introdus prin luciditate un element de mediocritate în insuportabilul acelor văpăi. Nefericirea în dragoste întrece în intensitate cele mai adînci emoţii religioase. Ce e drept, ea n-a construit biserici; dar a ridicat morminte, morminte peste tot.
A rămîne singur cu întreaga iubire, cu povara infinitului erotic – iată sensul spiritual al nefericirii în dragoste, încît sinuciderile nu sînt probe ale laşităţii omului, ci ale dimensiunilor inumane ale iubirii.
De oameni mă separă toţi oamenii.
