Orice lucru cuprinde în sine o desavârsire proprie, chiar daca ea este ascunsa; dar aceasta poate fi judecata pe buna dreptate numai de catre cel ce o stie.

Mai mult decât ratiunea, obisnuinta e în stare sa statorniceasca în oameni multe deprinderi noi si sa le alunge pe cele vechi, din care cauza este greu sa le judecam, data fiind relativitatea lor.

Sa eviti pe cât se poate fanfaronada ca pe o stânca ascutita si periculoasa; sa adopti în orice situatie o atitudine de nepasare ca sa-ti ascunzi îndemânarea si sa arati ca în ceea ce faci si spui nu-i nici o truda, totul venind ca de la sine, aproape pe negândite.

În toate cele omenesti, cred ca norocul are o mare însemnatate, fiindca-l vedem stapânind si amuzându-se: ridicând în slavi pe unii fara vreun merit oarecare sau împingând în prapastie pe cei mai vrednici de a fi apreciati.

Ca sa izbutesti în viata, trebuie sa te bizui pe noroc si sa nu-ti pese de înfrângeri. E însa o socoteala politica din cele mai anevoioase.

Nu trebuie sa ne facem parere gresita despre un om merituos când se lauda cu modestie; dimpotriva, trebuie sa luam lauda sa drept marturie mai sigura, decât daca ar porni din gura altuia.

Sufletele noastre, chiar si în dragoste, sunt de pareri diferite, de aceea se întâmpla deseori ca ceea ce îi place unuia, altuia sa-i fie odios. Dar, cu toate acestea, se întâmpla adesea sa fie de acord în aceea ca fiecare îndrageste nespus de mult lucrul iubit, în asa fel încât iubirea exagerata le întuneca îndragostitilor judecata, ei ajungând sa considere fiinta pe care o îndragesc ca singura pe lume înzestrata cu cele mai înalte virtuti si lipsita de orice cusur. Deoarece însa firea omeneasca nu admite atari perfectiuni si cum nu poate exista pe lume fiinta care sa nu aiba vreun cusur, nu se poate afirma ca acestia nu se înseala si ca îndragostitul nu ajunge sa devina orb când e vorba de fiinta pe care o iubeste.

Oamenilor de seama trebuie sa le acordam iertare atunci când se socot a fi mai presus ca ceilalti; fiindca cei ce au de înfaptuit lucruri marete, trebuie sa aiba cutezanta de a le îndeplini si încrederea în sine însusi, nu un caracter josnic si las.

O batrânete vie si viguroasa e vrednica de pretuit, deoarece pare ca vigoarea sufletului e înca atât de mare ca poate încalzi si da putere acelei vârste firave si reci, facând-o sa ramâna mereu în starea-i de mijloc, care este partea cea mai buna a vietii omenesti.