Noi, cei mari, uitam adesea ca am fost copii. Si lucrul acesta ar trebui sa ni-l aducem aminte, mai ales cand ne gasim in fata copiilor.

Podoaba cea mai aleasă şi mai mândră între podoabele Ţării este poporul românesc… În marea lui putere de muncă, de luptă şi de răbdare, în mintea lui trează şi în inima lui caldă am găsit sprijinul speranţelor noastre.

Norocul? De când alergi după el, ţi-l făceai singur.

Cei răi pot avea noroc. Numai cei buni pot fi fericiţi.

Trăinicia fericirii tale atârnă de chipul cum îţi vei înţelege şi construi viaţa.

Poate fi cineva cu adevărat fericit, când ia aminte la câte are de făcut pe lume, la câte însuşi cată să îndeplinească într-o viaţă aşa de scurtă şi de nesigură, şi vede că-l apucă noaptea cu lucrul de-abia început?

E fericire pentru toată lumea. Mai întâi ai fericirea pe care ţi-o dă raza ta dinăuntru, lumina minţii tale şi bunătatea inimii tale. Dar natura cu bogăţia priveliştilor ei, cu farmecul veşnicei reînnoiri a podoabelor ei! Dar fericirea de-a putea face pe altul fericit! Dar speranţele! Dar visurile!

Fericirea adevărată n-o are, nu poate s-o aibă decât acela care o dă… Şi, ca s-o dai, nu e nevoie s-o ai; iar ca s-o ai, trebuie să începi prin a o da.

Am observat la mai toţi oamenii bogaţi un fel de seriozitate întunecată, un aer grav, o căutătură încărcată de grijă. Parcă mereu ar face socoteli în gând. Bieţii oameni!

Când am şti toţi ce să facem cu viaţa noastră, când am putea să dăm, în fiecare moment, cea mai bună întrebuinţare energiei de care dispunem – ce lume ar fi, Doamne! Adevărat paradis!